Wave Gotik Treffen 2010 - cronica
Iata ca s-a mai incheiat un capitol din istoria celui mai mare (si vechi?!) festival goth din lume, Wave Gotik Treffen.
Anul acesta WGT-ul a insemnat 4 zile de festival cu peste 190 de trupe, 12 locatii pentru concerte, petreceri pana la 9-10 dimineata, expozitii de fotografie, sculptura, pictura, vizionari de filme si cam tot ce s-ar putea include in termenul “arta”. Pe langa activitatile déjà mentionate, putem adauga pe lista si Gothic Pogo Festival, un festival anti-Treffen, ce se tine concomitant si desfasoara activitati similare, insa axat cumva pe partea old-school Goth. Celor aflati la prima vizita, cum este si cazul meu, le este destul de greu sa se descurce: multe trupe canta concomitent pe scene diferite si de cele mai multe ori trebuie sa renunti la un concert in favoarea altuia, pentru ca locatiile se afla la distante semnificative.
Conform planului, am ajuns in Leipzig pe 19 mai din dorinta de a participa la Gothic Pogo Party (GPP), prima petrecere tinuta inainte de inceperea festivalului. Intrucat am ajuns foarte tarziu, ne-am facut aparitia la 3 dimineata. Locatia ne-a socat initial, pentru ca arata ca un fel de fabrica parasita, decorata in mare graba cu ceva lilieci din hartie si panze de paianjen dintr-un material alb. Barul parea si el sa fie amenajat in stil DIY, desi preturile erau cat se poate de mari (2,5-3 EUR cam orice bautura, servita la pahar de unica folosinta) sau cel putin comparativ cu aspectul general al “clubului”. *Ulterior am aflat ca mai toate locatiile pentru petreceri si concerte mititele sunt foste fabrici parasite. Revenind la GPP, la capitolul muzica nu am de ce sa ma plang: hiturile anilor ‘80 au rasunat in boxe pana dimineata, iar oamenii s-au calcat in picioare pe ring. Vestimentatia, coafurile si machiajele batcave, deathrock, punk erau ceva natura déjà; tind sa cred ca mai curand ieseau in evidenta cei “normali” decat cei “ciudati”.
Desi am venit cu un tabel ce includea trupele, locatiile si orele de incepere, nu am reusit sa prind toate concertele propuse; sper sa fiu mult mai organizata anul viitor. Prima zi am petrecut-o in Agra, care este probabil cea mai mare locatie, si unde gasesti cam tot ce inseamna suveniruri, CD-uri/ viniluri/ DVD-uri (noi, SH), haine, incaltaminte, machiaje, extensii de par, carti, jucarii erotice, etc. de natura goth. Toate reprezentantele magazinelor online cunoscute sau mai putin cunoscute pentru noi au stand in aceasta hala (Lip Service, X-TRA-X, Dr. Martens, New Rock, si multe, multe altele ). E suficient sa-ti imaginezi un fel Mall plin de haine si accesorii goth.
Alaturi se facea intrarea in sala de concerte, unde am asistat la Samsas Traum, Kirlian Camera si Brendan Perry (din nefericire pentru mine nu m-am trezit la timp, cat sa prind Mona Mur & En Esch). Prima trupa nu m-a impresionat chiar deloc, ba din contra, as putea spune ca mi-a displacut, insa odata cu Kirlian Camera si Brendan Perry, seara a luat o cu totul alta directie. Italienii, in frunte cu frumoasa lor vocalista, Elena Fossi, trebuie sa recunosc ca m-au impresionat. Desi nu sunt ascultatoare de Kirlian Camera, vocea puternica a solistei mi-a patruns pana in adancul oaselor. Am apreciat prezenta scenica, plina de dinamism.
A urmat Brendan Perry, un artist ce nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare si care a concertat si in Bucuresti pe 29 martie. Jumatatea masculina a grupului Dead Can Dance ne-a aratat ce inseamna profesionalismul pe scena. Hala Agra s-a umplut de-a binelea si toata lumea a facut liniste. La 01:00 fix, dupa cum era stabilit in program, concertul a inceput. (* un alt aspect la care noi, romanii, mai avem de lucrat). Sonorizarea mi s-a parut impecabila, iar muzica lui Perry e imposibil sa nu iti atinga nici o coarda sensibila. Dream Letter, The Carnival Is Over, This Boy, You Never Loved This City, Medusa, Voyage Of Bran, Wintersun, Severance sunt doar cateva din piesele interpretate in seara de 21 mai.
A 2-a zi a fost una plina pentru mine deoarece erau foarte multe trupe bune pe care mi-ar fi placut sa le vad; din pacate concertele s-au suprapus. Am reusit totusi sa prind Joy/Disaster, Escape With Romeo, Chameleons Vox, Pink Turns Blue si sa ratez Bloody, Dead & Sexy, Sex Gang Children si Veljanov. Gene Loves Jezebel au intarziat, drept urmare s-au decalat toate concertele, ei urmand sa cante la 00:20, cand déjà eram in drum spre afterparty-ul oficial al festivalului - When We Were Young.
Am ajuns in Werk II Halle, o locatie ceva mai prietenoasa si mai intima decat Agra (cel putin pentru mine), unde déjà incepuse recitalul celor de la Joy/Disaster. Francezii s-au prezentat in forma as usual. Nu pot sa-mi explic de unde au atata forta si energie baietii astia! Setlistul lor a constat in Critical Place, Inside, Primitive Agent, The Light, Dory, Fade Away, This Is Not, Incest, Lobotomy, White Attraction. Desi sunt pe scena de numai 5 ani, au reusit sa ajunga departe, piesele lor fiind puse des la radio si in cluburi. Bravo lor!
A urmat Escape With Romeo, o trupa post-punk pe care nu o stiam. Am aflat ulterior ca a fost fondata de un fost chitarist de la Pink Turns Blue. Trupa suna binisor, dar nu spune nimic; cum s-ar zice in popor: “ii lipsesc sarea si piperul”. Am decis asadar sa fac o pauza de cafea si tigara, sa ma prezint in forma la Chameleons si Pink Turns Blue.
La 21:00 a urcat pe scena The Chameleons Vox, care este de fapt Chameleons reformata de vocalul Mark Burgess si bateristul John Lever. Desi trupa nu s-a bucurat la vremea ei de succesul commercial al contemporanilor sai, The Cure, Echo & The Bunnymen, etc, ramane totusi un etalon in scena post-punk. Am avut onoarea si placerea de asculta live Swamp Thing , Mad Jack, Here Today, Up The Down Escalator, Pleasure And Pain, Seriocity, In Answer, Nostalgia, Soul In Isolation, Singing Rule Brittania (While The Walls Close In), Perfume Garden, Tears, Second Skin + Monkeyland si Don't Fall la bis. N-as putea spune ca s-au scurs aproape 30 ani de la fondarea trupei in ’81, show-ul fiind plin de viata. Mark Burgess parea sa fie mai in forta decat oricand, iar vocea suna mai bine decat pe album! M-am bucurat desigur si de riff-urile de chitara si solourile de tobe tipice Chameleons. Sala era plina si publicul extaziat. Insa, ca in fiecare an, numarul participantilor la evenimentele old-school este in numar semnificativ mai mic decat al celui prezent la concertele de electro, industrial, EBM.
Dupa o alta pauza de strans, respectiv instalat, instrumente pe scena, si-a facut aparitia si headlinerul serii – Pink Turns Blue. Aceasta este o trupa profi in adevaratul sens al cuvantului! Nu as putea spune ca le-a lipsit ceva; de la costume, decorarea instrumentelor, prezenta scenica, proiectii, comunicarea cu publicul si pana la prezentarea fiecarei piese in parte (lucru omis de majoritatea artistilor prezenti la festival) – m-am bucurat de toate aceste aspecte ! Retraiesc senzatia si in prezent: totul era parca mistic si diafan in acelasi timp, artistii erau imbracati in alb, clapa acoperita de voal de aceeasi culoare. Nemtii au impresionat atat publicul, cat si pe baietii de la Security, care se miscau si dadeau din picior pe ritmul pieselor.
Mic Jogwer a inceput spectacolul cu I Coldly Stare Out si a continuat cu Walking On Both Sides (pe un ritm mai alert decat pe album), moment in care s-a aprins atmosfera in randul publicului. Oamenii astia cantau atat de relaxati de parca asta ar fi o activitate precum mancatul sau somnul pentru ei! Au urmat True Love, After All, Storm Rider, Run From Me, When The Hammer Comes Down, Can't Be Love, Walk Away, Now's The Time si Missing You, cand multimea efectiv a explodat. Your Master Is Calling a fost piesa de incheiere, insa trupetii nu s-au lasat foarte mult asteptati pentru bis, revenind pe scena cu Michelle. Pink Turns Blue au fost rechemati pe scena de 2 ori, lucru care spune ceva despre impactul muzicii lor asupra celor prezenti acolo.
Din nefericire Sex Gang Children au cantat in acelasi timp cu PTB, insa din ce am auzit nu a fost un concert prea reusit, deci nu-mi pare rau. :)
In continuare am mers la When We Were Young, afterparty-ul official al festului. Din lipsa de organizare am ratat prima seara WWWY, cand DJ Thomas Thyssen (Pagan Love Songs – Bochum, Germania) si DJ Ian. P. Christ (Remembrance Daze – Berlin, Germania) puneau muzica. Mi-a parut rau mai ales pentru ca stiam ce sonoritati mi-ar fi incantat auzul. Revenind la petrecerea in cauza, DJ Ralf Thyssen (Pagan Love Songs – Bochum, Germania) s-a descurcat foarte bine, amintindu-mi de hituri vechi pe care nu le mai ascultasem de 2-3 ani (Ex: The March Violets - Snakedance). Clubul a fost arhiplin pana spre zorii zilei. Am rezistat eroic pana in jurul orei 7-8 am si am mers direct la micul dejun, dupa care a urmat un somn lung.
Dezamagirea mea a fost anularea concertului Diamanda Galas pe care il asteptam cu sufletul la gura. Era programata pentru ziua a 3-a, dar din motive medicale (si-a rupt mana cu 4 zile inainte de festival) nu s-a mai tinut. M-am consolat cu Diary Of Dreams, Lacrimosa si Alien Sex Fiend la Agra Halle. Pe lista concertelor ratate am mai adaugat Faith & The Muse, de data aceasta nu din vina suprapunerii cu alte trupe, ci a somnului. Am inteles ca ar fi fost printre cele mai bune reprezentatii din cadrul WGT 2010.
Dupa concertul Diary Of Dreams din Romania (1st Romanian Darkfest) nu am mai ascultat atat de mult; probabil pentru ca nu m-au impresionat prea mult live. Ce-i drept aveam si alte asteptari. DOD imi pare o trupa care are acelasi show de fiecare data, nu vine cu nimic nou. Agra era intr-adevar full de oameni ce-l acompaniau pe Adrian Hates, cantand in cor sau completand versurile. Am observat insa prezenta unor membri noi pe scena si nu stiu daca erau doar live additional members sau faceau parte efectiv din trupa. Amintesc piese ca Traumtanzer, The Curse, Butterfly:Dance!, Kinodrom, The Wedding, The Plague, She And Her Darkness.
Lacrimosa si-au facut aparitia dupa cateva minute bune de asteptare, desi erau programati sa inceapa la ora 23:00.
Pe scena au urcat 8 modele fluturand steaguri cu logo-ul Lacrimosa pe celebrul Intro/ Lacrimosa Theme. Surpriza placuta a constat in interpretarea pieselor de pe albumele vechi, din ’90. Anul acesta trupa a implinit 20 ani de activitate, ocazie cu care au lasat un nou material – Schattenspiel, ce contine piese vechi remasterizate, piese din trecut ce nu au fost lasate niciodata, dar si cantece noi. Am asistat la un spectacol ce cuprindea piese de pe aproape fiecare album. Tilo a salutat publicul ca de obicei (“Guten Abend”) si si-a inceput prestatia cu Schakal, Ich Bin Der Brennende Komet, Alleine Zu Zweit, Requiem, Mandira Nabula, dupa care Anne i-a luat locul pentru interpretarea celebrei Not Every Pain Hurts. Au urmat Alles Luege, Mantiquor, Flamme im Wind, Lichtgestalt, Malina, Feuer, The Turning Point, Stolzes Herz + bis: Bresso, Ohne Dich Ist Alles Nichts (2 piese pe care nu le-au cantat niciodata in 20 ani), Der Morgen Danach, Copycat.
M-a frapat diversitatea publicului: metalisti, punkeri, gotici, deathrockeri, care traiau fiecare piesa si cantau versurile simultan cu Tilo Wolff. Cred ca Lacrimosa a avut cel mai mare impact asupra oamenilor prezenti, reusind sa acapareze ascultatori de toate tipurile.
Spre sfarsitul concertului un banner imens cu fata lui Tilo s-a ridicat in spatele scenei, un gest usor grandoman – dar cine suntem noi sa judecam?
Datorita intarzierii trupei mai sus mentionate, evident ca Alien Sex Fiend au fost decalati, iar show-ul lor a inceput undeva in intervalul 2-2:30. Desi ei erau headlineri pentru seara de 23 mai, publicul a fost foarte tacut si static. Sa fie de vina ora tarzie, oboseala? Sau faptul ca oamenii nu se dau in vant dupa Batcave? Oricare ar fi motivul, cert este ca au asistat cel putin la un spectacol de zile mari: scena “impodobita” cu cranii strapunse in teapa, panze de paianjen, décor batcave si bineinteles show-ul domnului Fiend (Nik Wade).
As fi ramas la intregul show daca nu mi se facea rau de la niste paste mancate mai devreme; macar am auzit celebra I Walk The Line live.
Dupa ce am am ajuns la hostel mi-am mai revenit, asa ca am plecat spre WWWY. Era ultima seara When We Were Young, asa ca nu imi permiteam sa o ratez. Pe scurt mult alcool, dans si voie buna. DJ Alex Baker (Deathrock Magazine) ne-a terminat – am plecat desculta dimineata la 10, evident, direct la micul dejun.
Acum nu stiu daca sa-mi para rau sau nu, ca am tinut-o in petreceri toata seara si a 2-a zi m-am trezit prea tarziu cat sa mai prind Gitane Demone sau Kommunity FK. Clar este ca pe 24 mai nu am facut mai nimic; am ajuns din greseala la concertul belgienilor de la Klinik, unde nu am ramas mai mult de 4-5 piese.
Seara am petrecut-o in Moritzbastei, un club cu multe incaperi, scene, ringuri de dans, terase etc., etc.
As vrea totusi sa nu trec cu vederea organizarea foarte buna a festivalului, faptul ca fiecare persoana primeste odata cu biletul, acces gratuit pe toate liniile de transport in comun + o harta a orasului ce cuprinde locatiile concertelor si evenimentelor culturale, adresele, mijloacele de transport necesare si multe alte informatii ajutatoare. Totul este atat de bine pus la punct incat nu ai cum sa te ratacesti. Felicitari WGT si astept cu nerabdare editia viitoare!
Articol redactat de Ina Dinu
Fotografii realizate de Adi Dinca
28.05.2010