Cronica My Dying Bride, la Artmania 2007
De ce un concert live are puterea sa te faca sa te indragostesti iremediabil de muzica unei anumite trupe?Deoarece exista artisti precum Aaron Stainthorpe,capabili sa transmita atata emotie prin prezenta lor scenica.
Este foarte dificil sa transpui in cuvinte experienta unui concert My Dying Bride.Pentru ca nu este o experienta care se percepe la nivel rational,este,din contra,menita sa te faca sa iti explorezi cele mai adanci intunecimi ale sufletului.Iar pentru cei mai multi dintre noi,care nu am fost binecuvantati cu talent divin,este destul de dificil sa iti exprimi sentimentele prin cuvinte.Voi incerca,totusi.
Ascult My Dying Bride de ani buni,insa dupa aceast concert ma indrept cu siguranta spre fanatism.Desi nu ei au fost motivul principal al participarii mele la festivalul Artmania, recitalul lor m-a impresionat cel mai tare.Stiam ca va fi un spectacol bun,dar nu ma asteptam la atat de mult din partea lor.Nu ma asteptam nici ca vocea lui Aaron sa sune atat de bine live,sa aiba atata forta si expresivitate.
Inca de la prima piesa,am intrat parca sub puterea unei vraji.Cu toate ca nu ma omor dupa ultimul lor album,To Remain Tombless a avut forta necesara sa ma conecteze imediat la atmosfera caracteristica My Dying Bride.Poate ca si sunetul excelent a avut o contributie semnificativa.Luminile au fost incredibile,se lasase intunericul,totul completa ideal prezenta pe scena a lui Aaron.
La primele versuri din Catherine Blake eram deja in extaz.E una din melodiile mele preferate de pe Songs of darkness,Words of light(un album foarte drag mie)si nu imi venea a crede ca o canta tocmai pe aceasta.Partile de growling au fost absolut crushing. Evident,si-au facut aparitia si masculii solizi sa incinga pogo-ul in spatele meu.Cu toate ca ma clatinam teribil si imi era foarte greu sa imi mentin ortostatismul,nu aveam ochi decat pentru ceea ce se intampla pe scena.Atunci cand ritmul melodiei s-a domolit,si pogo-ul a incetat si masculii s-au oprit putin descumpaniti.I-am intrebat daca stiu ce melodie se canta de pe ce album de le place asa de mult.M-au privit usor contrariati si au continuat sa dea energic din coate ca sa ajunga in fata.Si dusi au fost…
Foarte bine,caci pentru mine a urmat cel mai frumos moment din tot concertul,si anume My hope the destroyer.The dreadful hours este my second favorite My Dying Bride album,dupa Like gods of the sun(de pe care nu au cantat nimic,din pacate).O auzisem si ziua la repetitii,deci stiam ca o vor canta. ‘You're still mine, my lover,I watch over you’…(moment romantic J ).Am auzit si multe voci cantand la unison cu Aaron,insa momentul cand publicul efectiv a explodat a fost The cry of mankind.Aaron,in pozitia crucificarii,a devenit un simbol al suferintei tuturor.Acesta a fost momentul in care s-a prabusit pe scena,asa cum face la fiecare concert.Nu apreciez in mod deosebit aceste manifestari,insa gestul sau s-a incadrat perfect in atmosfera melodiei.Il inteleg perfect,deoarece si eu am facut asta in atatea nopti,ascultand My Dying Bride.Defapt lucrul cu adevarat incredibil este ca Aaron ne face pe noi,fanii,ascultatorii,sa intelegem sentimentele de care el se elibereaza prin muzica,sa ne identificam cu strigatul lui disperat,cu suferinta,cu singuratatea.Sa nu fugim de emotiile negative,ascultand some happy pop music,ci sa ne consumam durerea pana la capat,aceasta fiind singura forma de a ne elibera.Erau si multe voci feminine tipand isteric,nu am inteles exact de ce.Jocul de lumini,cand albastre,cand mov,imi aminteau de cromatica de pe coperta Like gods of the sun.Totul se lega atat de uniform,luminile,vocea,instrumentatia,gesturile lui Aaron se completau reciproc si iti ofereau o senzatie unica.
De pe capodopera The light at the end of the world au cantat She is the dark.Din nou,la partea de growling am simtit cea mai violenta eliberare a trairilor interioare.O nevoie imperioasa de head-banging pusese stapanire pe mine,asta pana cand o durere sfasietoare mi-a cuprins ochiul drept(se pare ca interactionasem violent cu vecinul din fata).Nu prea mai vedeam bine,asa ca am luat inteleapta decizie de a nu ma manifesta in acest fel.Simteam ca explodez,se acumulase atata emotie in mine,as fi vrut sa plang.Aceasta dorinta s-a accentuat la The snow in my hand.Sound-ul clasic My Dying Bride de pe Turn Loose The Swans are intradevar o forta incredibila.Doom metal ridicat la o forma sublima de arta.Conditia ateului convins,care alege sa isi consume durerea in singuratate,fara sa accepte iluzia ajutorului divin.Mi-as fi dorit foarte mult sa aud o vioara live pe aceasta piesa.Cred ca ar fi sunat sfasietor.As cere prea mult daca as spune ca as fi vrut The Crown of Sympathy.Oricum playlistul a fost extraordinar,melodiile acelea le-as fi pus si eu in player pentru o selectie MDB,evident cu ceva Like gods of the sun si mentiunea de mai sus.
Finalul…Cum nu se putea mai frumos.The Dreadful Hours este intradevar cel mai iubit album al lor,iar piesa care da titlul albumului este o creatie de geniu.Este o melodie obsedanta,care as fi vrut sa nu se termine niciodata.Primele acorduri mi-au trezit amintiri pe care le doream demult ingropate.Amintiri despre nopti de singuratate,sentimentul de abandon,teama,neputinta,deznadejde.Tocmai aceasta este frumusetea doom-ului:elibereaza tot intunericul din tine.‘Mother please, please take me down,I am sorry, your boy is not brave’…Cat de cunoscuta imi suna vocea lui Aaron.Apoi m-am eliberat si am plutit.Am privit in spatele meu,cladirile din Piata Mare a Sibiului,mi-am dat seama cat de departe sunt de casa si de trecut si m-am simtit libera.
“Cheers! Good night!” a spus Aaron la final,ridicand paharul in mana.Si au iesit de pe scena in uralele publicului.
De Andrew m-am convins ca este un muzician adevarat,munca lui completandu-se foarte bine cu creatia lui Aaron,comunicarea dintre ei fiind principalul factor care face din My Dying Bride o trupa atat de longeviva.Hamish mi se pare un tip foarte simpatic si,asa cum s-a vazut si la conferinta,foarte sensibil si inteligent.Pe langa faptul ca si-au facut treaba foarte bine,am vazut si niste plete fluturand in stil caracteristic doom metal,asa cum imi doream. J Lena Abe…ce femeie,dom’le.Aprecieri pentru o tipa care la varsta ei canta alaturi de My Dying Bride,cu o atitudine atat de adevarata si...in fusta scurta.
Cat despre Sir Aaron Stainthorpe,este un artist complet si un performer desavarsit.Atunci cand se afla pe scena,tot ce conteaza sunt trairile sale interioare,atat de veridice,si muzica lui.Canta numai pentru el,pentru a se elibera,nu pentru public,nu cerseste aplauze,nu cauta sa creeze atmosfera.Cred ca si-a ridicat de maxim 2 ori privirea spre public in timpul concertului si atunci a privit prin noi,caci ochii lui pareau nepamantesti,ireal de profunzi si expresivi.
Prestatia celor de la My Dying Bride m-a impresionat profund,a fost o experienta unica,concertul cel mai intens din punct de vedere emotional la care am participat vreodata.
Cheers ! See you soon !